Pe front, în bătaia katiuşelor

Abia le mijise mustaţa de câţiva ani, când Nicolae Veştemean şi Constantin Lotrean au lăsat în urmă şi satul, şi părinţii, şi fraţii, şi pământul pe care îl cunoşteau. Au dat coarnele plugului pe puşti şi tancuri, au lăsat pământul lor pentru al altora şi au plecat să lupte în cel de–al doilea război mondial. Şi–au văzut camarazii căzând, au răbdat de foame, au dormit în zăpadă, au tânjit după veşti de acasă, au înfruntat moartea venită de la katiuşe, tancuri şi branduri. Frică nu le–a fost: nu ar fi avut niciun rost pentru că oricum moartea pândea la orice pas şi numai bunul Dumnezeu i–a scăpat de ea.


33 de tineri a pierdut Sadu în cel de-al doilea război mondial. La luptă au plecat mult mai mulţi, de vreo 84 ştie Nicolae Veştemean, luptător şi el în război. Nea Lae s-a întors acasă; rănit, dar s-a întors. La fel s-a întâmplat şi cu Constantin Lotrean, care a venit acasă într-o familie ce a dat un fiu războiului. Astăzi, nea Lae are 91 de ani, iar nea Dinu -  88 de ani, dar zilele şi nopţile petrecute pe câmpul de luptă nu le-au uitat nici unul dintre ei, chiar dacă vorbesc rar de întâmplările de groază şi chin din urmă cu şapte decenii. Doar atunci când se întâlnesc să-şi povestească întâmplări din viaţa de nonagenari, doar atunci mai scapă câte-o vorbă despre război.

Nimic nu te pregăteşte pentru război

„Aveam 21 de ani când am plecat în armată, la 25 m-am întors: trebuia să mă liberez la 22 de ani, dar am rămas; am luptat în Ungaria, am trecut în Cehoslovacia şi de acolo am luat-o şi prin comuni şi prin munţi”, povesteşte aşezat nea Lae. „<Aproape> am luptat şi eu în război, adaugă nea Dinu, zâmbind uşor. Îţi aminteşti, Lae? Ne-am întâlnit pe front... I-am dat calul meu odată de-a mers cu el, că eu meream tot cu calu’, el merea pe jos; eu am făcut războiul la Cavalerie, Lae-  la Infanterie”, continuă nea Dinu.
Nimic nu i-a pregătit pentru război, nici vorbele de încurajare ale părinţilor şi superiorilor, nici perioada de aplicaţie, dinainte să fie trimişi pe front: „@nainte de a merge pe front făceam aplicaţie o lună de zile; zi şi noapte făceam aplicaţie, învăţam cum să te aperi, cum să înaintezi, ca în război... când ne-am dus în război, n-o mai fost nicio aplicaţie, s-o gătat, faci ce poţi!”, spune nea Lae.
Aşa se face că la 20 şi ceva de ani, fiecare dintre ei şi-a luat misiunea în primire – nea Lae a fost agent de legătură, iar nea Dinu, telefonist - şi a înfruntat gloanţe şi tancuri, ierni geroase cu mâncare puţină şi mulţi păduchi. Zăpada până la genunchi le-a ţinut loc şi de apă şi de pat: „Dormeam în zăpadă şi ne spălam cu zăpadă; mai schimbam hainele, că luam altele de la oameni. Eram toţi plini de păduchi. Aveam un pulover alb cu model, da’ se făcuse floric, nu mai era alb; l-am dat jos şi l-am dat pe la foc să ard păduchii. Aici, pe chept, eram roşu de pişcături. Dormeai pe pământ, mereai la deplasări, făceai marşuri te înhierbântai şi păduchii tot pe tine”, povesteşte nea Lae.
Somnul, atât cât l-au apu­cat, îl dormeau în zăpadă, în reprize scurte, furate printre gloanţe şi răpăieli de katiuşe. Nici nu e de mirare că acolo, în munţii Tatra, mulţi au fost cei care au suferit degerături: „Când am fost în spital în Cehoslovacia am văzut o corfă de grădele pline de picioare degerate tăiete de la soldaţi”, îşi aminteşte Nicolae Veşte­mean.  „Io mai aveam noroc că mă puneam pe cal şi mai dormeam, puneam capul pe arcada şeii”, completează Constantin Lotrean. Stomacul? Şi-l umpleau cu ce apucau: „Fasolea era la bază, se întâmpla de n-am văzt bucătăria cu săptămâna, am mâncat răbdări prăjite”, povestesc cei doi veterani.

Rănit în Munţii Tatra, decorat pentru o bravură
Şapte decenii au trecut de la război, dar rana pe care nea Lae a căpătat-o acolo, în Munţii Tatra, se vede încă, pe gambă. Despre ziua când a fost rănit  povesteşte de parcă s-ar fi întâmplat ieri: „Noi eram într-o coastă, nemţii în cealaltă şi trăgeau razant; eram vreo şase inşi şi drept în noi or tras: pe mine m-o rănit la picior, doi au căzut morţi, cu alţii nu ştiu ce s-o mai întâmplat; înhierbântat aşa cum eram, am fugit cât am putut. Apoi, când s-or retras ai noştri, mi-or dat un cal, m-am urcat pe el şi               m-am dus la primul post de ajutor; apoi la spital am stat vreo trei săptămâni.”
Rana făcută de schijă a fost gravă şi nea Lae e fost trimis de pe front, în ţară, cu un tren sanitar, adică într-un vagon al cărui pat era podeaua acoperită cu paie.  Un an de zile a mai suferit de pe urma schijei din Munţii Tatra: „când mi-o scos schija, aşchia aia din os nu mi-o scos-o; până la urmă, am scos-o io că o făcut puroi; apoi s-o vindecat.” Nici nea Dinu nu a plecat oricum de pe front: a primit o decoraţie pentru o bravură.

La un pas de moarte

De amintit îşi amintesc amândoi veteranii şi de camarazii căzuţi în război. Pe Tica lu Gligor din Tociliţa l-a văzut nea Dinu, chiar înainte să moară:
„O vint la mine cu vreo 2-3 zile nainte şi mi-o zis:
- Mă io plec acasă, da mă însor.
 - Mă aşa să-ţi ajute Dumnezeu, că io ce ştiu când venim.
- Da ştii pe cine vreau să iau?
- Îmi spui c-apă ştiu
- Pe Lina.
– Mă, zic io, îi fată bună... ca hailaltă noapte am auzit că-o fost atacu acela peste război şi c-o murit şi el. Acolo nu ştiai cum vine moartea, aşteptai numai secunda.”
Unde-au fost îngropaţi Tică lu Gligor din Tociliţa, Irimia lui Ivan şi alţii căzuţi şi ei în luptă? La un loc cu ceilalţi morţi. „Se făcea o groapă comună, de zece metri şi mai mult şi acolo îi punea ca pe sardelele şi punea un cearşaf peste ei şi da pământ. Punea semn pe mormânt, că după ce s-o retras frontu şi s-o făcut pace cred că i-o hi dezgropată ş-o făcut un cimitir pentru toţi, un cimitir al eroilor, cum e în Dealul Feleacului.
Noroc ştiu că au avut amândoi, că numai bunul Dumnezeu i-a păzit de moarte. Da, a trecut moartea de multe ori şi pe lângă nea Lae şi pe lângă nea Dinu. Nea Lae îşi aminteşte că odată, pe când se aflau într-un teren atât de mlăştinos de nici nu puteau săpa tranşee, a scăpat ca prin urechile acului: „nu puteai să faci groapă, aşa apă era şi dacă nu aveai groapă, nu aveai unde să te bagi. Nemţii băteau mereu pe noi şi tot ce-o fost deasupra or ras. Când s-or retras şi m-am sculat, mantaua şi gamela erau toate ciuruite.” Un înger sus a avut şi Constantin Lotrean, în ziua când un proiectul a căzut lângă el şi nu a explodat: „Dacă exploda, eram gata, nu am avut timp de şanţ”, spune nea Dinu, cu voce molcomă.

*** Şi nea Lae şi nea Dinu vorbesc aşezat şi liniştit despre război, iar liniştea din vocile lor poartă semnul unei existenţe trăite la limita dintre viaţa şi moarte; liniştea lor poartă semnul acelor mii de întâlniri pe care le-au avut cu moartea, acelor mii de întâlniri când au învins moartea într-un război purtat în numele patriei.

„Din Sibiu am plecat în război. Toţi părinţii or vint atunci pentru 84 de soldaţi. Până în Sibiu ne-am dus cu căruţele, că nu era cursă... când m-or trimis acasă de pe front, eram în spitalul de campanie de la Ursuline şi o vint maica la mine. Cum o ajuns, m-o descoperit să vază dacă-s întreg.” Nicolae Veştemean

„Da’ ce frică să-ţi hie?! Trăgea cu tun, cu katiuşe... da ce suntem noi, ce puteai face?! Noi merem înente şi înente că nu putem da îndărăpt, aşa era acolo, nu ştiai ceasu... Când erau atacuri, noapte sau zi, auzeai huri, huri, apoi auzeai vai de mine, cum începea atacu, cum auzeai văitături în toate limbile”.
Constantin Lotrean.