Eginald Schlattner: "În fiecare duminică ţin o slujbă la bănci goale"

Nu a plecat în Germania, atunci când co–etnicii săi au părăsit România în număr mare, după Revoluţia din 1989. În schimb, călătoreşte mult, cu trenul, în mai toate părţile Europei şi o face pentru a vorbi despre cărţile lui, despre experienţa din închisorile comuniste, despre Securitate şi despre biserica în care ţine slujbă pentru Dumnezeu şi pentru pereţi goi. În Roşia, abia mai sunt vreo cinci saşi şi toţi sunt bătrâni, aşa că fie duminică, fie Paşti, fie Crăciun, la slujbă nu mai vine nimeni, iar Eginald Schlattner, căci despre el vorbim, slujeşte în faţa băncilor goale.


Despre Eginald Schlattner, preotul-scriitor din Roşia, s-au spus şi lucruri bune, şi lucruri mai puţin bune. Şi se vor mai spune, probabil, de amândouă şi în viitor. Dincolo de vorbe, Eginald Schlattner e omul care lucrează cu cuvântul în cărţi, e preotul care cutreieră închisorile României şi care oficiază liturghii într-o biserică goală, e etnicul sas care mărturiseşte că singura sa patrie e România.
Cărţile sale - "Cocoşul decapitat", "Mănuşile roşii", "Pianul în ceaţă", scrise în limba germană, traduse în română şi în multe alte limbi - au urcat în topul celor mai bine vândute opere literare contemporane, au fost apre­ciate de criticii literari. Aşa că scri­itorul e adeseori invitat să conferenţieze în faţa bibliofililor din Spania, Germania, Franţa, Austria etc., şi călătoreşte peste tot în Europa, de la Lisabona la Istan­bul; într-un singur an face peste 20.000 de kilometri. Acasă, la Roşia, Eginald Schlattner e preot şi îşi duce viaţa între pereţii unei case parohiale vechi de peste trei sute de ani, lângă o bise­rică ce numără aproape 800 de ani.

Un sicriu într-o biserică goală

În biserică intră de două-trei ori pe zi, să se roage. Duminica săvârşeşte ser­viciul religios după regulile religiei evan­ghelice: doar Dumnezeu îl aude, eno­riaşi în biserică nu au mai intrat de mult: "Nu mai vine nimeni la biserică. În fieca­re duminică ţin o slujbă la bănci goale. Sunt obişnuit, de 33 de ani de când sunt aici, să fac slujbă. De Paşti am ţinut slujbă tot în faţa băncilor goale. O fac şi ca să-l consolez pe bunul Dumnezeu care 800 de ani a fost servit cu slujbe în această biserică (400 de ani, slujbe catolice şi 400 de ani – evan­ghelice) şi ca să mă mângâi şi pe mine".
700 de enoriaşi a avut în parohie, atunci când a venit la Roşia. Acum, în sat, mai sunt saşi câţi să-i numeri pe degetele de la o mână şi toţi sunt bătrâni, aşa că la biserică mai vine doar preotul. S-au dus şi sicriele pe care Biserica le-a cumpărat în semn de ajutor pentru oameni; s-au dus odată cu cei care au murit: "Când a venit bundesminister (n. r. - Otto Schilly ), a văzut sicriele din biserică: <Vai de mine, acolo sunt sicrie!, a spus bundes­minister. <Da. Eu vă asigur că foarte repede vor fi locuite>, i-am răspuns. Acum mai este unul singur: l-am băgat în sacristie să nu se sperie lumea. Noi mai suntem doar cinci inşi. Au spus aceşti oameni că nu vor să moară singuri într-un bloc din Germania, că  vor să moară aici, în curţile lor."
Când saşii rămaşi în Roşia s-au întrebat pe ei cine îi va duce la cimitir, preotul Schlattner le-a răspuns că vecinii lor, fie ei români sau romi. Şi aşa a fost: "Dintr-odată am văzut că la înmormântările după legea noastră, vecinii au apucat de sicriu şi au dus pe fiecare unde trebuie dus. Niciunul dintre bătrânii mei saşi nu a rămas neîngropat", povesteşte Eginald Schlattner.
Povestea saşilor din Roşia nu e singulară în Transilvania, aşa că acum, în multe sate, abia dacă mai găseşti un sas sau doi din multele sute ce erau odinioară. "La Nocrich nu mai e niciun sas, în Daia – sunt trei, în Caşolţ – unu... şi a rămas infrastructura cu cele vreo 270 de situri, biserici, case parohiale şi cimitire, iar acum primim   înapoi şi şcolile. Vă puteţi închipui ce povară pe capul nostru şi cine să o gireze?! Ăştia 13.000 de bătrânei?!", spune cu amărăciune preotul, în timp ce arată spre şcoala săsească aflată chiar lângă casa paro­hială. Nici de şcoală nu mai e nevoie, românii au şcoala lor, aşa că uşa clădirii ridicate de saşi în 1907 rareori se mai deschide.
"Într-o singură vară, noi ne-am luat rămas bun de la o istorie de 850 de ani - continuă cu amărăciune Eginald Schlattner. Întotdeauna spun: românii nu ne-au izgonit, nici în 1945-1947 şi nici în ‘90, puteam să stăm aici încă o mie de ani. Cu ce eram năpăstuiţi?! Suntem 19-20 de etnii, nu ne îmbrăţişăm în fiecare zi, dar fiecare îl respectă pe celălalt şi fiecare se solidarizează cu celălalt când se întâmplă ceva."

La închisoare: prizonier şi preot

Eginald Schlattner locuieşte în Roşia, dar nu mai e paroh în sat. Parohia e gestionată de Sibiu şi comuna îşi împarte preotul cu alte sate: "Fiecare preot are 10-20 de sate în care mai sunt câteva suflete - spune Schlattner. Eu sunt preot de penitenciar şi pot pleca oriun­de." Oriunde în peste 40 de închisori, unde nu se îngrijeşte doar de sufletele deţinuţilor evanghelici: "Este o situaţie cu totul nouă, nu mai trebuie să spună cărei biserici îi aparţine şi fiecare poate să-şi aleagă preotul confesor."
Cu multă blândeţe poves­teşte preotul de penitenciar despre deţinuţii pe care îi are în grijă, fie că aceştia au fost condamnaţi pentru furt, pentru înşelăciune sau pentru omor: "Dacă noi suntem făpturi ale lui Dumnezeu, în sinea noastră trebuie să fie ceva bun, rătăcit, neştiut, acoperit de moloz, dar trebuie să ai curajul să desco­peri acest bine. <Dacă nu-i în viaţa de acum, gândiţi-vă la copilărie; nu se poate ca cel mai rău om să nu fi făcut o faptă bună, aveţi posibilitatea să exersaţi ceea ce e bine în voi>", aşa le spune enoriaşilor din închisori, convins fiind că numai aşa pot ieşi oameni schimbaţi din penitenciar. De întrebat nu-i întreabă pentru ce au fost închişi, căci trecutul şi-l plătesc prin anii de închisoare, îi întreabă doar ce vor să facă în viitor pentru că ştie că el e colo pentru viitorul lor.
Ca Eginald Schlattner, preot de penitenciar, mai sunt destui în  România; nu toţi au cunos­cut închisoarea din spatele gratiilor. "Doi ani am stat într-o celulă de şapte metri pătraţi şi n-au fost proşti cei de la Securitate, au ştiut cu cine să te combine, cum să te abordeze... brutalitatea securităţii era rafi­nată", adaugă Schlattner şi începe imediat să vorbească despre cărţile lui, despre filmele pe care Radu Gabrea le-a realizat pornind de la aceste cărţi. Că e mândru de cărţile lui, că l-a uimit succesul pe care scrierile lui l-au avut sunt lucruri ce se simt în fiecare cuvânt pe care preotul-scriitor în rosteşte. "Mănuşile roşii nu e cartea mea cea mai de suflet, dar în Ger­mania figurează în topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în germană; era să leşin când am văzut că m-au ales pe mine în top, că imediat ce cartea a apărut a ajuns pe locul 5 din 10 cărţi, că avut un impact mai mare decât Cocoşul decapitat." Şi tocmai pentru că succesul  cărţilor îl bucură, spune mereu că acest succes de datorează patriei numite România: "Dacă eu am putut să scriu trei cărţi, asta o datorez patriei mele România care niciodată nu mi-a interzis nici sub Ceauşescu, nici când eram în război, nu  mi-a in­terzis limba maternă, nici aca­să, nici pe stradă, nici la şcoală. Ceea ce mă intrigă mult e faptul că în străinătate au numai nişte păreri de clişeu despre România şi eu încerc să rectific această optică... nu sunt român, dar sunt cetăţean român. România e patria mea şi când văd steagul cu galben, roşu şi albastru, mi se umple inima."
Nu mai am destul timp să mă întind la păcate mari  sau să mă încarc cu vină, pentru că nu mai am timp să le răscumpăr. Eginald Schlattner.