Regret că nu am un penel fermecat care să picteze în zeci sau sute de nuanţe cerul deasupra cetăţii Slimnic sau zidurile, când roşiatice, când alburii, când gri, când negre ale bătrânei cetăţi Stolzenburg, un uriaş animal mitic ce doarme acum liniştit pe vârful unui deal, după ce vreme de secole a vărsat foc. E un loc în care un clopot de vreo 2.500 kilograme spune povestea zidurilor pe care oameni de altădată şi–au scrijelit iniţialele la 1794, 1846 sau 1903, un loc în care arcadele au coloane groase cât să le cuprindă braţele a vreo cinci oameni.
Dacă nu aţi ajuns încă la Cetatea Slimnicului, ar trebui să vă faceţi timp pentru un drum. Nu oriunde ai parte de atâta pace şi de un astfel de peisaj în care natura şi arhitectura par să se contopească într-o simbioză perfectă. Măcar pentru atât şi tot merită să mergeţi până la Slimnic, chiar dacă nu sunteţi pasionaţi ai istoriei.
De la Ovidius citire
Cu maşina se poate urca până la poarta cetăţii, dar dacă nu vreţi să pierdeţi frumuseţe de peisaj, aţi face bine să mergeţi pe jos. La fel am făcut şi noi, deşi deschizătura în V a celor două ziduri ce dau spre uliţele satului ne promitea o plimbare printre zidurile cetăţile. Ne-am înşelat însă, aşa că am urmat drumul lateral de la umbra zidurilor.
La poarta cetăţii ai parte de prima surpriză: un pictor şi o pictoriţă s-au aşezat comod în faţa şevaletelor şi, cu privirile pierdute parcă în altă lume, se adâncesc în contemplarea satului ce se întinde la picioarele dealului. Îi laşi în ale lor şi treci mai departe. Poarta cetăţii se deschide: nu e vorba de vreun spirit, ci de Hans, omul cetăţii: "Poftiţi este deschis. Se poate vizita", vine prompt invitaţia.
Nici nu treci bine pragul cetăţii şi gata te-ai şi teleportat într-un peisaj bucolic: tot praful şi zumzetul unui oraş sau sat străbătut de maşini e dat uitării aici, printre cele câteva oi ce pasc liniştite iarba din cetate.
Verde jos, albastru deasupra, gri roşiatic de jur împrejur, pe zidurile ce se înalţă mulţi metri deasupra ta... te aştepţi ca în orice clipă din spatele vreunei coloane să se ivească un păstor sau vreun bătrân gata să-ţi spună poveşti din alte veacuri. Cum asta nu se întâmplă, te mulţumeşti să "citeşti" istorisirile săpate pe vechile ziduri.
Primele care îţi fură privirea sunt arcadele unei bazilici gotice. Cinci arcade mici şi două arcade mari (cu înălţime dublă celor mici) te momesc să treci sub ele. Cum arată pilonii arcadelor? În patru laturi, fiecare având vreo doi metri lăţime, aşa că braţele a vreo cinci bărbaţi abia ar putea cuprinde un astfel de pilon. 21 de cărămizi au fost aşezate pe fiecare latură, iar de jos în sus nu mai poţi să numeri mulţimea de şiruri aşezate cu precizia firelor într-o ţesătură. La câţi metri se ridică cele două şiruri de arcade suprapuse deasupra ta? Greu de spus: să tot fie peste 15 metri, având în vedere că zidurile exterioare au vreo 18 metri. Aceste imense arcade sunt tot ceea ce a mai rămas dintr-o bazilică gotică de mari dimensiuni ce despărţea în două curtea cetăţii. Se pare că bolţile bisericii nu au fost niciodată construite.
Un clopot de 2500 kilograme
De la arcade faci stânga împrejur sub zidurile groase şi aşa ajungi la turnul clopotniţă. E musai să urcaţi în el: nu vă gândiţi la scările abrupte din lemn, ci doar la minunile deschise privirii de la înălţime. Te ţii bine de balustradă, de vechile ziduri şi, cu grijă, urci scară după scară. La coborâre va fi mai greu, dar asta e. În câteva minute eşti sus: trei clopote, patru ferestre în cele patru zări.
Ca să poţi admira peisajul de la fiecare fereastră, trebuie să urci alte patru-cinci trepte pe o scăriţă îngustă şi gata: zidurile înalte, arcadele cetăţii se întrupează din razele soarelui într-un soi de animal mitic uriaş în al cărui somn liniştit se contopesc cerul şi pământul... Când te-ai săturat să-ţi scalzi privirea în minunăţia care e cetatea Slimnic în razele soarelui, începi să cercetezi zidul. Date, nume şi iniţiale au fost scrijelite pe cărămizile roşii: 1907 – J. Keul, 1903, 1846, 1794 – M. Br.
După atâta dezmăţ în soare, te întorci la esenţele pământului: o ţesătură de lemne şi fier sprijină trei clopote, unul mare şi două mai mici. 1925, Stolzenburg - stă scris pe unul din ele. Clopotul mare are vreo 2500 de kilograme. Are două funii pentru că un singur om nu poate să-l tragă singur prea mult timp. "Trebuie să ai ajutor", spune Hans, omul cetăţii. Clopotul mare răsună doar duminica şi la evenimente speciale, în rest peste sat se aud clopotul mic, la ora 7 dimineaţa şi la 12 la amiază, şi cel mijlociu – seară de seară.
Puţină istorie
Gata, am coborât deja zecile de scări din turnul clopotniţă, iar acum încercăm să identificăm urmele unei capele gotice. După toate probabilităţile, la parterul turnului clopotniţă s-ar fi aflat „capela tuturor sfinţilor” pomenită în analele parohiei evanghelice şi datată la 1342.
Data începerii construcţiei cetăţii nu este cunoscută cu exactitate, dar se apreciază că ar fi vorba de secolul al XIV-lea. De atunci ar data cea mai veche parte a construcţiei, pentru că în timp cetatea a fost mărită, iar zidurile înălţate şi întărite cu metereze şi guri pentru aruncarea păcurii încinse. Se pare că o a doua incintă de fortificaţie a cuprins casa parohială şi biserica gotică de la poalele dealului. Zidul cu pricina a fost demolat în 1706. Până la acel moment, cetatea a avut de înfruntat asalturile lui Ioan Zapolya, în 1529, şi ale lui Moise Secuiul, în 1602, fiind cucerită de oştile acestora. De asemenea, a fost asediată de turci în 1658 şi incendiată în 1706 de curuţii lui Francis Rakoczi al II-lea. În 1855 o parte din zidul bisericii s-a dărâmat, în 1870 s-a prăbuşit turnuleţul de sud-vest, iar în 1872 s-a dărâmat partea sudică a zidului curţii. În timpul primului război mondial s-a luat un clopot din cetate, iar în 1944 orologiul din Turnul mare a fost stricat de soldaţi. Ultimele restaurări au avut loc în 1957 şi 1959. aşa că dincolo de peisajul bucolic, atunci când vorbim despre Cetatea din Slimnic ar trebuie să ne referim mai degrabă la ruinele acestei cetăţi. Din păcate.
* La poalele dealului se găseşte Biserica Evanghelică din Slimnic: poartă hramul Sf. Bartolomeu şi a fost construită în secolul al XIV-lea. Pe portalul din nord sunt inscripţionaţi anii 1590, 1680 şi 1739. În cor sunt păstrate două lespezi funerare ale unor preoţi: Thomas Bomelius (1592) şi Thomas Bordan (1633). Balustrada metalica a scarii amvonului datează din 1792, fiind ctitorită de preotul Johannes Iosef Bruckner. În 1733, prin grija Împărătesei Maria Tereza, biserica a fost înzestrată cu o orgă, operă a maestrului Johannes Hann din Sibiu.
* Cetatea Slimnicului şi Biserica Evanghelică din localitate figurează pe lista monumentelor istorice , ca monumente de importanţă naţională..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu