Balada lui Andrei Budac

Foaie verde siminic, auzit-aţi de-un voinic?

Foaie verde de secară, de Budac din Cârţişoară.

El de tinerel băiat, tot prin codrii a umblat.

Da-ntr-o zi pe înserat, Budac a intrat în sat.

I-o vint dor de şezătoare şi de crâşmuţa din vale.

- „Aşa-mi vine câteodată dor de mamă şi de tată,

Aşa-mi vine uneori dor de fraţi şi de surori.

Foaie verde foi mărunte, vine Budac de la munte

Şi intră la sora-n curte.

Şi din curte intră-n casă:  -Să-mi fii soră sănătoasă!

- Şi tu frate sănătos, de-unde-mi vii şi unde-ai fost?

- Vin, soro, din codru des şi-am vint să te mai văz

Vin din codru încheiat, jendarii nu m-or aflat.

Vin din codru înverzit, jendarii nu m-or găsit.

Sora lui din grai grăia: - Du-te, frate, nu mai sta

Că jendarii-s cât colea. Te-or prinde şi te-or puşca.

Că şi aseară au fost în sat şi de tine-au întrebat:

N-aţi văzut pe Andrei Budac? Dară ei nu te-au trădat.

- Nu te teme, sora mea, că pe mini nu m-or puşca.

Lasă-i soro, poa să vie, nu mi-e frică nici de-o mie.

C-am umblat pe munţi  ascuns şi jendarii nu m-or prins.

Între timp, iată-a venit vărul lui cel mai iubit

Şi-mpreună au plecat la crâşmuliţa din sat.

La ora nouă pe seară Budac iese pân-afară.

Atunci vărul lui iubit puşca de gloanţe-o golit.

Cât era la ora zece, Budac se gătea să plece

Ca să treacă peste vale la mândruţa-n şezătoare.

Când era să treacă valea, cinci jendari îi ţineau calea.

Iar Andrei Budac îndată îşi lua puşca să tragă.

Când cocoşu-a slobozit , puşca lui nu a troznit

Şi la văr-so  a gândit,

Lăcomia vărului l-a trădat jendarului.

Jendarii nu-l cunoştea pân-ce vărul nu-l striga...

Când era la cap de punte, gloanţele-l străpung în frunte,

Prin inimă şi ficat. Şi Budac jos a picat

Lâng-o salce răsturnat.

Şi cădea Budac, cădea alături cu valea

Şi grăia plin de durere:  - Mulţumescu-ţi ţie vere,

Că eu rău nu am făcut, făr-bine cât am putut.

Am luat de la bogaţi de am dat la cei săraci.

Frunză verde izmă creaţă, când s-a făcut dimineaţă,

Adânc mormânt îi săpară, feciorii din Cârţişoară.

Să aşeze-n el frumos, trupşor de haiduc vânjos.

La trei zile satu-o vint să-l petreacă la mormânt.

Urlă câinii-n sat şi latră, pe Budac îl duc la groapă,

Iar acolo-l înconjor cu flori roşii de bujor

Şi cum stau şi îl privesc, lacrime fierbinţi pornesc

Şi se scurg în jos potop, peste fier de târnăcop.

Plânge-l mamă, plânge-l tată, că nu-l mai vezi niciodată,

Plânge mamă şi-l jeleşte, plânge satu de vuieşte.

Plânge, plânge mândru soare, prin pădure căprioare,

C-aşa i-o fost dat să moară lui Budac din Cârţişoară.

Sursa: Traian Cânduleţ şi Ilie Costache, Cârţişoara. Personalităţi, volumul II, Editura  Pim, 2002